spunea tata, bătând ușor pe scaunul de lângă el. “E rândul tău.”
Mă urcam pe canapea cu chitara mea de jucărie, prefăcându-mă că cânt în fața a mii de oameni.
Apoi mama a murit când aveam nouă ani, iar muzica a dispărut.
Tata și-a pus chitara deoparte și a început să lucreze ture suplimentare, întorcându-se acasă epuizat și vorbind foarte rar.
Ținea frigiderul plin și semna actele mele de la școală, dar aproape niciodată nu mă întreba despre ziua mea.
“Pot să-mi iau pantofi noi? Acestea lasă apa să intre,”
