la 2:07 dimineața.
M-am așezat în fața lui.
S-a uitat la ea.
“Am citit asta de vreo sută de ori.”
N-am spus nimic.
“Tot încerc să găsesc o versiune în care să nu sun ca un laș.”
“Nu există unul.”
A dat din cap.
“Știu.”
Liniște.
Atunci:
“Știam că ești militar.”
“Nu chiar.”
“Știam că ai servit.”
“Ai crezut că am un job de rezervă administrativă.”
Părea rușinat.
“Da.”
“Pentru că a fost mai ușor decât să întrebi.”
“Da.”
“De ce?”
Pentru o dată, nu s-a apărat.
“Pentru că
